A fost unul dintre jurnalistii romani de marca. Pe langa harul de a scrie, Anton Uncu avea si foarte mult curaj, aparandu-si intotdeauna convingerile. A participat la editarea ziarului clandestin \'Romania". S-a impotrivit minerilor, care venisera sa desfiinteze \'Romania libera".
Era pe la inceputul lunii aprilie a anului 1991... Nu voi uita niciodata cum, proaspat jurnalist la \'Romania libera", condus de Tia Serbanescu, am intrat, plin de emotie in biroul Consiliului de Conducere al ziarului. Am fost primit cu multa gentilete de cei aflati in acel birou, ziaristi pe care ii admiram profund, atat pentru curajul lor deosebit cat si pentru talentul si profesionalismul cu care scriau. Se aflau acolo, printre altii, Mihai Creanga, Petre Mihai Bacanu, Anton Uncu, pe care ii citeam cu nesat la fiecare aparitie a ziarului. In timp, cunoscandu-i mai indeaproape, i-am admirat si mai mult si, slava Domnului, am avut ce invata de la ei. Nu doar pentru mine, ci si pentru cei mai multi cititori fideli ai ziarului, ei erau adevarati eroi, nu numai pentru ce scriau in anii '90, ci si pentru ce indraznisera sa faca in ultimii ani ai comunismului. Astfel, in 1987, Petre Mihai Bacanu, Mihai Creanga, Anton Uncu si Alexandru Chivoiu au editat publicatia anticomunista intitulata \'Romania".
Descoperiti de Securitate, au platit scump acest curaj, fiind inchisi, batuti crunt si condamnati. Pentru editarea \'Romaniei", Anton Uncu a fost exilat ca bibliotecar la Piatra Neamt. Pana la condamnare, fiind absolvent al Facultatii de Filologie a Universitatii Bucuresti, el lucrase la \'Romania libera", fiind descoperit si incurajat de Octavian Paler. Imediat dupa evenimentele din decembrie 1989, Anton Uncu a revenit in redactie, facand parte din Consiliul de Conducere al ziarului, ca publicist comentator. In primavara anului 1993, alaturi de Aurel Perva, a editat \'Informatia", iar intre anii 1997 si 1998, a condus cotidianul \'Curentul".
Forta jurnalistului
S-a stins din viata fulgerator, in iulie 1998. In noiembrie 2005, in Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane, a fost lansat volumul cu titlul \'Am crezut..." de Anton Uncu, fiind de fata numerosi ziaristi si cititori.
Cum am afirmat mai sus, Toni era un om curajos, cu un temperament vulcanic. Pe timpul primei mineriade, el s-a aflat la sediul ziarului, impreuna cu cativa colegi, hotarat sa tina piept hoardelor incitate de Ion Iliescu. Unul dintre liderii de atunci ai minerilor, Nicolae Camarasescu, recunoaste ca Anton Uncu s-a opus cu indarjire ince tarii aparitiei ziarului. Fortat de numarul minerilor si insotitorilor lor, jurnalistul care luptase inca din comunism pentru libertatea presei nu a mai avut incotro, si, pentru scurta vreme, ziarul nu a mai aparut! De altfel, nici nu avea cum sa mai apara, de vreme ce printre cei vinovati de aceasta marsavie se aflau si multi tipografi!
Reporteri speciali
Iata cum si-l aminteste colegul si prietenul lui bun, Mihai Creanga, pe Toni Uncu: \'Eu l-am cunoscut in toamna lui 1970, cand am lucrat impreuna intr-o sectie de reporteri speciali (ma rog, terminologia epocii) infiintata de Octavian Paler in primul sau an de conducere la \'Romania libera", la propunerea lui Ion Pavelescu. Pe vremea aceea inca mai merita sa fii ziarist. Dar nu despre experientele noastre de presa voi vorbi aici, ci despre Toni, prietenul (prea tarziu) regasit. Pentru o lunga perioada de timp, viata ne-a despartit. Eu am avut norocul sa fiu trimis la \'Romania pitoreasca" (in 1975, dupa \'epurarile" din presa centrala, asimi lata \'activului de partid"), pentru fostii mei colegi de la \'Romania libera" au urmat ani tot mai intunecati, ca si pentru marea majoritate a romanilor, de altfel... Cel care ne-a prilejuit reintalnirea a fost Petre Mihai Bacanu, cu propunerea lui de a scoate un ziar clandestin cu titlul \'Romania". Era prin vara anului 1988, cand am inceput sa lucram efectiv la acel ziar, in fapt o foaie A3, intr-o camera pe care ne-a pus-o la dispozitie, cu generozitate si o doza de inconstienta, economista Elena Gheorghe. Toni si Petrica montau presa metalica, iar eu eram la \'munca de jos": din gramezile de litere, pe care ni le furniza maistrul tipograf Alexandru Chivoiu, eu trebuia sa le aleg pe un \'alfabetar", si nu puteam face trebusoara asta decat stand in genunchi. Rareori am lucrat mai voios, intr-o atmosfera deloc incarcata, mai ales din pricina glumelor in cascada pe care le debita Toni. Radeam adesea cu lacrimi, uitam de toate primejdiile si neajunsurile... A urmat arestarea noastra, ancheta si domiciliul fortat - Toni la Piatra Neamt, eu la Targu Jiu".
Prietenul regasit
Mihai Creanga evoca si anii de dupa Revolutie: \'Ne-am reintalnit dupa caderea lui Ceausescu si, in 25 decembrie 1989, redactia \'Romaniei libere" a votat un comitet director, in care erau doi redactori-sefi, Anton Uncu si subsemnatul. Au urmat trei ani grei, cand \'Romania libera" a fost atacata, subminata pe toate \'fronturile" Frontului Salvarii Nationale. Inevitabil, de multe ori am ajuns la conflicte deschise, eu si Toni aveam pareri diferite si, din pacate, amandoi eram tensionati si impulsivi. Toni a fost cel care s-a oprit, si-a lasat bratele moi si cu ochii in lacrimi mi-a spus: \'Uite, Mihai, unde ne-au adus!..." Ne-am imbratisat. Adevarata regasire insa s-a produs peste ani de zile, cand ne-a invitat presedintele Constantinescu la Washington, pentru o ceremonie la \'Newsmuseum" (Muzeul Presei), unde facea senzatie arhaica presa de tiparit la care incercasem sa scoatem ziarul \'Romania". Am stat de vorba toata noaptea de dupa traversarea Atlanticului si ne-am amintit toate evenimentele prin care trecusem impreuna, bune si rele... Intr-o viata intreaga nu avusesem ragazul acelei nopti, in care ne-am lamurit multe greseli si le-am gasit motivatiile.
Plimbarile prin cimitirul Arlington, pe malul Potomacului, de-a lungul Mall-ului, ne-au dat prilejul de care nu avusesem parte pana atunci, sa redescoperim adanca prietenie care ne lega si pe care cu febrilitate, cedand presiunilor la care fusesem supusi, o distrusesem cu inconstienta. Bine ca renascuse! Aveam planuri de viitor impreuna. Eu am mai ramas o luna, cu prietenii mei de o viata, stabiliti in America de pe vremea lui Ceausescu. Toni Uncu si Sandu Chivoiu s-au intors in tara. Vestea neasteptata si ingrozitoare a mortii lui Anton Uncu am aflat-o tarziu, la Chattanooga, in Tennessee. Prietenul abia regasit imi facuse darul de a pastra prietenia noastra inca o vreme, de acum nealterata".